Muntii Tataru, Varful Lui Crai, din Slon.
Muntii Tataru sunt muntii aia mici, pe care ii vezi din Ciucas sau din Siriu si care se prezinta cu o creasta golasa si foarte lunga, usor de identificat. In imediata vecinatate se afla si Clabucetul Maneciului, iar la poale se afla Lacul de acumulare Maneciu.
Cel mai aproape de Muntii Tataru am fost atunci cand m-am plimbat prin Ciucas si Siriu, dar si pe Clabucetul Maneciului, asa ca era o premiera si pentru mine sa pasesc in acesti munti mici.
Tura asta am facut-o la sfarsit de toamna, in 2020, in vremuri inca de pandemie.
Discutasem de cateva zile cu tovarasul de la vantasticworld.com, cu care trebuia sa merg in drumetie, si cazusem de comun acord ca Tataru, pentru o zi scurta de toamna/iarna, este o varianta numai buna. Nici el nu mai fusese la Varful lui Crai.
Am ajuns rapid in zona, punctul de plecare in drumetie fiind satul Slon. Se poate si din Maneciu, insa fiind ziua scurta, am ales sa urcam din satul Slon, fiind ceva mai aproape de creasta principala.
Am parcat duba undeva pe la capatul satului, unde se risipeau casele si unde asfaltul nu se inventase inca.
De-altfel asta a si fost criteriul aplicat la fata locului.
“Pana unde mergem?”
“Pana unde se mai poate”
Si aici nu se mai putea.
Ploile din ultimele zile au facut drumul impracticabil pentru orice tip de auto. SI cu tractorul te-ai fi chinuit la cat de noroios era. In mod normal, pe acest drum se intra cu masinile de teren, ajungand exact in creasta principala. Noi am venit sa batem la pas muntele, chiar daca aveam drum pe creasta :))
Plecam cu rucsacii lejeri in spate iar in jumatate de ora, deja suntem in creasta principala. Prima panta, prin noroiul gros, ne-a pus putin la incercare. O alunecare aici si drumetia se transforma in baie de noroi.
Trecem cu bine de noroiele vietii si ajungem efectiv in creasta. Tot traseul, pana sub Varful lui Crai, tine drumul de creasta. Ne gandim la stane dar tragem nadejde ca au coborat toti ciobanii si toate oile.
Chiar si asa, la fata locuilui ne intampina niste caini. Latra de cateva ori dar apoi ne dau pace. Ba chiar unii sunt mai curajosi si arata intentii pasnice, venind aproape de noi.
Vremea e inchisa si rece. Nu prea se vede nimic.
Totusi, pe langa noi, zarim cateva culmi vecine, cu case risipite, si peisaj de toamna tarzie.
Colegul ridica drona, in speranta ca plafonul de nori nu e mai sus de 1300-1400 de metri si ca vom vedea ceva, atat prin intermediul dronei, cat si de la fata locului, cand vom ajunge la varf.
Ajungem la izvor, unde ne suprinde prezenta unui cos de gunoi metalic, de oras. Bineinteles ca pe langa cos se gaseau cutii de bere, dar asta e alta discutie.
Continuam singuri pe drum, pana ajungem sub Varful lui Crai, unde parasim drumul, ca sa urcam direct la varf.
La varf, ne aflam la limita plafonului de nori, si de-abia zarim soarele. Privelisti spre muntii din jur nu avem, asa ca ridicam drona iar. Vedem Ciucasul si Grohotisul spre nord, si ne multumim cu privelistea pe care o admiram pe ecranul telefonului.
La varf iarna se instalase, desi nu cu drepturi depline. Vegetatia uscata era inghetata iar vantul rece te facea sa simti ca e iarna aici, sus.
Fara priveliste si cu frig, nu stam mai mult de 10 minute la Varful lui Crai, si pornim la vale, pe acelasi traseu.
Dupa izvor, intalnim si un prim grup de drumeti, care urcau tot la Vf, lui Crai. Nu era chiar tarziu, insa mai aveau de parcurs cam o ora din traseu. Cand le-am dat vestea asta, au fost putin dezamagiti, ei venind din Maneciu si avand un traseu mai lung de parcurs.
Probabil i-a prins noaptea la intoarcere, insa era un grup mare si aveau sa se descurce in acesti munti mici.
Inainte de a parasi drumul de cresata si sa revenim la masina, am ridicat iar drona pentru a admira peisajul din jur. Parca acum se vedea mai bine ca dimineata, desi lumina nu era foarte buna.
De aici vedem Lacul Maneciu, iar cadrele filmate cu drona colegului, au fost perfecte pentru finalul acestei drumetii, cat si pentru finalul episodului postat pe canalul de YT mergpemunte.ro
Incheiem plimbarea de toamna cu drumul noroios unde lasasem masina. Nu ne-am gandim sa ne luam incaltaminte de schimb, asa ca incercam sa ne curatam pe cat posibil si improvizam cu niste pungi, ca sa nu murdarim tot prin masina.
Daca era ziua mai lunga si daca am fi avut timp suficient, am fi mers pana la Cimitirul Eroilor din Tabla Butii. Nu-i bai, caci ramane pentru o data viitoare.
In zilele care au urmat, am reusit sa montez ce am filmat, si a iesit un episod dragut.