Cum l-am cunoscut pe Ioan Stoenica si prima drumetie abordata serios, pe nemarcat!

De Ioan Stoenica am aflat dupa o drumetie ce a inclus vizitarea Canionului Sapte Scari in august 2015, drumetie in urma careia am ajuns sa vizionez episodul emisiunii “Pe Poteci Spre Inima Ta“, in care Ioan trece prin Canionul Sapte Scari. In aceeasi seara am urmarit inca 2-3 episoade din emisiune dar si in zilele care au urmat astfel ca ajunsesem sa vad peste 20 de episoade in doar cateva zile.
Asa am petrecut mai mult timp in compania lui Ioan, fara sa il fi cunoscut vreodata cu adevarat. Imi placea felul cum aborda emisiunea, pasiunea cu care vorbea despre tot ce inseamna munte, umoru-i caracteristic, prezent in fiecare episod dar si privelistile, sfaturile si informatiile pe care le oferea.

---

Intr-unul din episoadele emisiunii, Ioan era insotit de inca un drumet, lucru care mi-a dat de gandit asa ca am ajuns sa imi doresc sa merg si eu pe munte alaturi de el. L-am cautat pe facebook, i-am scris si asa ne-am cunoscut. Apoi, in martie anul curent. am participat la o drumetie impreuna cu alti iubitori de munte printre care si Ioan Stoenica.

Daca ati citit jurnalele scrise inaintea acestuia, ati remarcat ca nu aveam echipamentul minim necesar pentru a merge pe munte insa lucrurile s-au schimbat inaintea acestei drumetii. Aa da, nu v-am spus unde :)) pe Clabucetul Maneciului!

La sfaturile lui Ioan, mi-am cumparat minimul necesar pentru a merge pe munte avand o abordare mult mai serioasa. Mi-am luat niste bocanci impermeabili, rucsac pentru drumetii de o zi, pantaloni de drumetie, tricouri sintetice, polar, jacheta impermeabila si ciorapi de drumetie. Evident ca ar fi trebuit sa mai cumpar alte articole insa asta am constatat ulterior.

Din Bucuresti am plecat cu Iustin, o persoana foarte placuta (la fel ca toti cei pe care i-am cunoscut ulterior si cu care am batut muntii) un fotograf pasionat si iubitor de munte. Nu ne cunosteam insa am constatat ca locuiam in apropiere iar in dimineata drumetiei am trecut sa il iau si pe Iustin si am pornit la drum.

Intalnirea cu grupul a fost pe DN1A, undeva la 5-6 km inainte de Manastirea Suzana, insa pana sa ajungem acolo stabilisem sa il luam si pe Ioan din drum. Nu imi aduc aminte numele vailor si culmilor pe care am urcat si coborat insa stiu ca am ajuns pe Varful Clabucetul Maneciului, varf cu o altitudine de 1460 de metri. A trecut aproape un an de la aceasta drumetie iar la acel moment eram pe din-afara cu tot ce inseamna munte, drumetie, orientare. In prezent am reusit sa identific corect(cred) valea pe care am urcat si culmea pe care am coborat.

A fost o drumetie intensa, relativ usoara insa destul de solicitanta, mai ales ca eu nu mai facusem un efort asemanator. Totusi, faptul ca am o conditie fizica buna, conditie castigata de-a lungul vietii, a contat iar singura problema a fost febra musculara de a doua zi.

Per total nu mi s-a parut o drumetie foarte grea, insa am inteles mai multe despre munte si despre cum trebuie sa pasesti in aceasta lume minunata. Eu am pasit fara parazapezi (de unde sa stiu cat de utile sunt :))) iar zapada de martie prezenta atat in padure cat si in golul alpin mi-a dat putin de furca.

Mai faceam cativa pasi, ma mai opream sa imi scot zapada din bocanci. Aaa da, bocanci!! Mi-am luat si bocanci impermeabili inainte de drumetia asta. Bineinteles ca in urmatoarea tura, am avut si parazapezi, insa de aceasta data nu au mai fost atat de necesare pentru ca nu am mai avut acelasi strat de zapada generos.

Aceasta drumetie a fost prima pentru mine, prima cu adevarat. O drumetie alaturi de alti drumeti (toti mai experimentati ca mine) de la care am avut multe de invatat si cu care am impartasit prima ascensiune pe un varf(varfulet?), pe propriile picioare.
“Varfuletul” Clabucetul Maneciului mi-a aratat de ce este un varf si nu un diminutiv, mai ales in golul alpin unde am fost primiti cu zapada pana la genunchi si vant foarte rece si puternic.

La coborare, Ioan ne-a invitat sa coboram din golul alpin in fund, pe zapda, fara sanie. A fost distractiv si am coborat rapid vreo 30 de metri :))

A urmat popasul care m-a impresionat si care mi-a deschis ochii si m-a facut sa imi dau seama ca imi doresc sa bat toti muntii tarisoarei noastre. Poienita unde am servit merindele din rucsac, oferea privelisti minunate spre muntii din zare (la acea vreme nici nu cunosteam muntii (decat teoretic) si nici orientare nu aveam) asa ca nu o sa descriu peisajul si muntii care se vedeau, pentru a nu da impresia ca eram priceput cand eu eram total pe langa. Incercam sa caut Bucegii in departeare aceia fiind singurii munti pe care daca i-as fi vazut, poate i-as fi recunoscut. (zic poate pentru ca de la distanta aia era greu de zis, plus ca nici cerul nu era senin si nici nu sunt convins ca sunt vizibili de pe acest varf.)

Concluzie

Prima drumetie abordata serios a fost si prima drumetie in care l-am cunoscut pe Ioan, despre care voi vorbi foarte des si in jurnalele viitoare, asta pentru ca pe langa faptul ca este un om deosebit, un prieten bun, un profesionist si pentru ca 90% din ce stiu in prezent despre munte, stiu de la el.
Tot atunci, am aflat ca in urcare, te iau toate caldurile si ca trebuie sa fii imbracat in straturi pentru a le putea da jos sau pune la loc, repede. Am aflat cat de orbitoare este zapada pe o creasta sau gol alpin si cat de importanti sunt ochelarii si cat de greu mi-ar fi fost daca nu i-as fi avut si am mai invatat ca trebuie sa respect muntele, chiar si acel munte mai mic care ar putea da impresia ca este usor de cucerit.