De la Balea pe Varful Moldoveanu. Am urcat singur pe Acoperisul Romaniei.

Dupa mini tura de la Lacul Capra, m-am indragostit de Fagaras, asta desi nu am apucat sa vad mare lucru. Eram hotarat sa merg pe Varful Moldoveanu dar stiam ca nu am cu cine sa merg asa ca atunci cand Ioan m-a invitat la tura pe care o planificase, m-am bucurat mult. Drumetia propusa ne urca tot pe Varful Moldoveanu doar ca prin Valea Sambetei.

Din lipsa de oameni, drumetia nu s-a mai tinut si tare m-am ofticat ca nu m-am dus singur in weekend-ul ala, pentru ca asa imi propusesem de fapt, dar am zis sa merg cu grupul, daca tot se planifica.
In saptamana ce a urmat, am analizat prognozele in fiecare zi, pana cand spre joi, parea clar ca va fi vreme ok in Fagaras. Eram hotaram si pregatit 100% sa plec singur, sa ajung pe varf in siguranta si sa ma intorc acasa, la fel, in siguranta.
Nu doar ca planul meu a iesit exact asa cum l-am imaginat ci pot spune ca a fost mult mai frumos decat m-as fi asteptat.

Trezirea la 4 dimineata.
Imi pun de vineri seara alarma, sa ma trezeasca la ora 4 dimineata, dar pana la 1 noaptea inca nu reusisem sa adorm. Ma gandeam deja “oare ce fac daca nu ma ia somnul?” Chiar si-asa, mai aveam 3 ore de dormit. Ma batea un gand sa ma ridic din pat, sa ma imbrac si sa plec direct dar ma gandeam ca nedormit o sa fie foarte greu. Mai facusem asa in tura din Cozia.

Am reusit sa adorm pana in 2 iar la 4 am fost in picioare. Nu am vrut sa dau snooze si m-am trezit hotarat. La 5 eram in masina si ma indreptam spre A1. Pe autostrada nu prea era lumina deloc iar traficul destul de intens pentru ora aia. Ma si gandeam in timp ce avansam pe A1. “Unde naiba ma duc singur de nebun”.

Pe la 6:30 eram in Pitesti si deja se luminase. Am ajuns repede la Curtea de Arges si de acolo la fel de repede pana la Vidraru.

Surpriza de pe Transfagarasan.
Era 8 dimineata si eu mergeam nestiutor pe un Transfagarasan care urma sa se inchida in 15 minute.
Dupa cateva serpentine ne oprim in coloana si vad cum masinile din fata incep sa intoarca. Toate!
Deja ma gandeam ce naiba fac daca nu ma lasa sa trec.

Era clar ce se intampla cu atatia biciclisti pe strada. Urma un concurs sau incepuse deja.
Imi vine randul si sunt intrebat incotro. Le spun ca merg pe Moldoveanu si ca nu intentionez sa cobor azi, deci nu imi mai trebuie sosea. Ma lasa sa trec cu jumatate de gura si cu rugamintea sa conduc prudent. Ii multumesc omului (era imbracat in civil, greu de spus cine era persoana dar probabil facea parte din echipa de organizare a concursului) si conduc mai departe bucuros ca nu am fost nevoit sa intorc. M-as fi dus direct acasa la culcare :))

Ajung repede la Balea si ma pregatesc sa imi incep aventura. Iau rucsacul in spate, betele de trecking si pornesc la drum. Inainte de plecare, fac o poza din locul unde am parcat si de unde imi incepeam aventura, pe picoare.

Am urcat in Saua Caprei mai repede ca data trecuta dar sus ma simteam cam obosit. De-abia incepusem cu efortul. Probabil faptul ca am dormit doar 2-3 ore se simtea insa nu asta era principalul motiv. Am urcat eu intr-un ritm prea alert pentru un inceput de tura. In timp ce urc panta abrupta de la Balea, surprind un curcubeu. Un semn mai bun nici ca se putea. Nu ca as fi superstitios dar cand incepi o drumetie lunga si epuizanta iar la inceput ai parte de un curcubeu, moralul creste.

Pana in Saua Caprei merg pe triunghi albastru iar din Sa intru pe traseul de creasta marcat cu banda rosie. Trec de monumentul alipnistilor si urc panta de la Lacul Capra apoi ma vad apoi nevoit sa cobor tot ce am urcat, intr-o caldare cu mult grohotis despre care am aflat ulterior ca se numeste “Caldarea Fundul Caprei”. Pana aici ma intalnisem deja cu cateva zeci de turisti, de diferite nationalitati iar langa lacul Capra erau si doua grupuri ce isi strangeau corturile.

Trec de Lacul Capra si fac poze in locul unde cu doar 2 saptamani inainte, montasem cortul cu prietena mea.
Fac poze la Vf Museteica pe care data trecuta l-am confundat cu Arpasul Mic. (varf ce nu se vede de fapt de la Lacul Capra, cel putin nu de unde montasem noi cortul). Trecand de monumentul alpinistilor apare si Arpasul Mic, cu Varful Buda in dreapta lui.

Din caldarea Fundul Caprei incep sa urc domol si de-odata ma trezesc in fata Ferestrei Zmeilor unde erau vreo 10 persoane. Fac in fuga 2-3 poze si continui drumul.

Am studiat bine harta inainte si cunoastem reperele de pe traseu. Doar ca era vant si cum eram singur in gandurile mele, de aici, am continuat sa merg fara sa constientizez ca traversam portiunea numita “La trei pasi de moarte”. Stiam de ea, stiam ca urmeaza imediat dupa Fereastra Zmeilor dar in momentul ala eram atat de focusat incat nu m-am gandit la asta.

De la Fereastra Zmeilor, cu frica de vant si de pericolele din creasta, multi coboara la Podragu. De fapt, cei care s-au razgandit si nu au mai continuat pe creasta, posibil sa fi renuntat si din cauza ca urma portiunea cu lanturi, singura de altfel de pe acest traseu. Cativa continuam spre Nerlinger, monument in fata caruia ma trezesc la fel de brusc ca la Fereastra Zmeilor.

De aici incep sa ma gandesc tot mai des ca am obosit dar stiu ca o sa ajung unde mi-am propus indiferent de oboseala pe care o voi resimti. Si oboseala asta poate fi mai mult mentala iar daca trecem de bariera asta si ne cunoastem posibilitatile, ajungem si la destinatie cu bine si mai bogati sufleteste.

De la Monumentul Nerlinger ma pregatesc moral sa urc panta Arpasului Mare dar pana sa inceapa urcarea, in caldarea din dreapta, vad Lacul Buda.

Cu pasi deloc repezi urc panta si ajuns sus, constat ca mai trebuie sa urc si pe Varful Mircii. Imi sare in ochi o poteca ocolitoare nemarcata. Banda rosie urca varful insa eu nu aveam nici o dorinta sa mai urc aici mai ales ca eram la jumatea drumului si mai aveam alte pante si varfuri de urcat si coborat.

Poteca este evidenta si ocoleste prin stanga dar nu recomand sa o parcurgeti mai ales ca traseul nu trece pe acolo iar marcajul sters, pare sa indice ca “pe aici nu se trece”. Portiunea asta se numeste Brana Nordica si ulterior am aflat, dupa ce am ajuns acasa, ca aici a murit o turista in 2015. Ingrozitor gand.

Poteca este destul de expusa mai ales in 2 puncte unde trebuie sa fii foarte atent la pas, asa ca mai bine urcati si Varful Mircii, in siguranta. Nu exista lanturi iar in caz de ploaie si ceata, riscul de a cadea in gol, este foarte mare. Alegeti varianta asta pe proprie raspundere dar nu o recomand mai ales ca nu scuteste foarte mult timp. Personal nu am simtit nici un risc insa am avut vizibilitate buna, bocanci aderenti, fara ploaie si fara rau de inaltime.

Dupa brana incepe coborarea catre lacul surpriza de jos. M-am holbat pe harta zile intregi dar cumva nu imi aduc aminte de lacul asta. Aveam si aplicatia Muntii Nostri dar nu aveam chef sa butonez pe vantul asta. Cobor poteca abrupta, cu atentie, pentru ca pietroaiele astea pot fi instabile la coborare. Ma gandeam cu groaza ca toata panta asta pe care o cobor acum, va trebui sa o urc si maine la intoarcere. Nu ma plang si nu ma vait, mai ales pe munte dar aveam si un bagaj destul de greut. Rucsacul cantarea cam 14kg din care doar cortul, aproape 3kg.

Pe marginea lacului peisajul era dezolant. Ma simteam ca in Bucuresti, pe o strada unde nu a mai venit nimeni sa stranga gunoiul de saptamani bune. Zeci de cutii de conserve arse, in ideea ca se vor evapora?!?! Ambalaje de supe la plic pluteau pe lac si in curgerea de apa ce se formeaza din acest lac.
O mizerie pe care nu te astepti sa o vezi acolo. Pe Valea Cerbului te mai astepti, dar acolo?

Incep urcarea spre Saua Podragului si dintr-un schimb de vorbe cu 2 drumeti care se intorceau de pe Moldoveanu, trag concluzia ca mai am 2 ore de mers. Concluzie total eronata, insa imi placea sa ma amagesc cu gandul ca mai sunt doar 2 ore.

Inainte de Saua Podragu, surprind un cadru foarte interesant cu Marele Trapez Vistea-Moldoveanu si alte doua varfuri in stanga, creand o iluzie a unui alt trapez. Ma gandesc ca varfurile care par a forma al doilea trapez sunt Ucea Mare si Tarita.

Ajuns in Saua Podragu, vad in stanga mea salba de lacuri si Cabana Podragu. Fac repede cateva poze si nu stau la iarba verde, pentru ca vantul bate din ce in ce mai tare.

Trec apoi pe sub varfurile Tarita si Podul Giurgiului iar in dreapta imi apare Valea Buda. Marele Trapez este mai aproape ca niciodata si de aici ma gandesc doar la urcarea abrupta pe Vistea Mare, vazand panta abrupta mai de aproape.

De la Podragu, poteca nu mai urca pante cu inclinatie foarte mare iar pana la baza urcarii pe Vistea, merg fara prea mult efort. Daca pana aici vantul batea tare, de aici incolo vantul a devenit o problema reala. Batea atat de tare incat ma misca din loc, cand paseam.

Doi drumeti care coborau de la Moldoveanu, imi ridica moralul anuntandu-ma ca pe Vistea Mare, vantul nu bate atat de tare. Chiar imi faceam griji de trecerea de pe Vistea pe Moldoveanu, cu vantul asta.
Urcarea pe Vistea Mare am facut-o destul de lent. Oboseala, rucsacul si vantul imi ingreunau fiecare pas. Poteca serpuieste dar uneori se apropie prea mult de prapastie si cu vantul asta atat de puternic, prefer sa urc pe o poteca imaginara decat pe poteca propriu zisa. Merg mai la dreapata, pentru a nu risca o cadere aici. Cu vantul asta chiar nu era imposibil sa se intample asta, mai ales ca nu am vreo constitutie solida. (pe romaneste, “ma lua vantul”)

Ajung pe Vistea Mare si constat cu surprindere ca drumetii de mai jos aveau dreptate. Vantul e mai potolit aici iar trecerea pe Moldoveanu nu va fi o problema.

Daca intre Podragu si trapez, nu am intalnit mai mult de 5-6 turisti aflati in coborare, pe creasta de legatura intre Vistea si Moldoveanu era bulevard. M-am prins ca au venit prin Valea Rea, pe unde accesul este muuuult mai facil, desi cred ca drumul ala de 2 ore pe forestier, te oboseste mai tare ca mersul pe jos. Ma gandesc sa las rucsacul pe Vistea, ca sa nu ma mai car cu el pe Moldoveanu si inapoi dar renunt la idee si prefer sa il iau cu mine. Cum l-am carat pana aici 6 ore jumatate, pot sa il car in continuare. Ma gandeam “Cum ar fi sa nu il mai gasesc la intoarcere?”
Tot pe Vistea Mare intru in discutie cu doi drumeti pe care ii intreb daca au semnal si pe care ii rog sa trimita un sms pentru mine. Aici toata lumea parea sa aibe semnal, mai putin eu. Baietii ma servesc cu un sms si toata lumea din Bucuresti, care se gandea la tura mea solo de pe Acoperisul Romaniei, rasufla usurata. Ii multumesc si pe aceasta cale, chiar daca, probabil, nu va citi niciodata acest jurnal.

Ma aflam pe Varful Vistea si nu puteam sa nu ma bucur, pentru ca ma aflam pe al treilea cel mai intalt varf din tara. Desi este aproape la fel de inalt ca si Varful Moldoveanu, Vf. Vistea sta in umbra fratelui mai mare si doar o bara cu un steag in varf il marcheaza.

Trecerea pe de pe Vistea pe Moldoveanu nu mi s-a parut mai periculoasa ca pasajul “La trei pasi de moarte”, dar trebuie mare atentie la cataratul pe stanci, mai ales cand vin turisti din toate directiile. Chiar cand treceam Spintecatura Moldoveanu, imi piuie telefonul de notificari, semn ca a prins semnal. Ma opresc intr-o zona fara pericole si imi sun prietena, sa stie ca aproape am ajuns cu bine.

Nu cred ca a durat mai mult de 20 de minute si am ajuns pe Acoperisul Romaniei. Pentru prima oara ma aflam pe cel mai inalt varf din tara, aceasta fiind si cea mai mare altitudine la care am ajuns vreodata.

A fost un drum lung si obositor insa a meritat fiecare moment, in special momentul bucuriei de a fi ajuns pe Varful Moldoveanu. Totusi, mai aveam de coborat la refugiu si de trecut din nou prin Spintecatura asa ca nu am stat mai mult de 10 minute pe varf. Pe varf au ajuns imediat dupa mine si alti trei drumeti iar dupa ce ne-am salutat, ne-am facut poze unii altora.
La intoarcerea pe Vistea, trag in poza refugiul(care se vedea mic, mic) si incep coborarea cu gandul la mancare.

Cum coboram, mi-am adus aminte de lacul de sub trapez, Iezerul Triunghiular, si fac rapid o poza.

Cum am inceput coborarea de pe Vistea, vantul ala nebun, care era si la urcarea pe acelasi varf, a revenit. Era din ce in ce mai clar ca voi dormi la refugiu si nu la cort. Coborarea nu a durat mai mult de 20 de minute dar a parut mult mai lunga.
La refugiu mai erau doar doi drumeti dar pana am apucat sa schimbam cateva vorbe si sa mancam ceva, au inceput sa apara si altii.

Pana la 9 seara, refugiul era plin. Un grup de 5-6 persoane, a dormit pe jos pentru ca nu mai erau locuri la priciuri. Norocul lor ca au avut o saltea dubla, unde au incaput aproape toti si astfel au dormit pe moale, chiar bine as spune eu. Peste noapte a plouat putin dar in refugiu, temperatura era perfecta ba chiar imi era cald in sacul meu de 3 sezoane, Trimm Balance.

La 7 dimineata eram in picioare si ma gandeam cum ies din refugiu, fara sa ii calc pe oamenii astia. Mai ales ca eram si la “etaj” si ei inca dormeau. Imi fac loc, pasesc pe saltea printre oameni si ies din refugiu. Am mancat ceva rapid si apoi am pornit spre Balea, pe o vreme superba.

Fata de ziua precedenta, astazi aveam parte de vremea ideala de batut potecile Fagarasului. Era senin, soarele ardea iar vantul era aproape inexistent. Pornesc la drum si cu gandul la prima urcare, poate si cea mai solicitanta. Mai fac o poza la Iezerul Triunghiular si incep urcarea.

De la Refugiu nu cred ca am facut mai mult de 40 de minute pana pe Vistea Mare, unde nu am zabovit si am inceput coborarea. Ma intalnesc cu doi turisti din Ucraina, care urcau de la Podragu si mai aveau putin pana pe Acoperisul Romaniei. Primii turisti cu care ma intalnesc pe ziua de azi. Coborand de pe Vistea, prin cateva cadre foarte interesante, cu umbra Marelui Trapez, pe muntele din fata. De aici se vad zeci de varfuri printre care si Negoiu, Lespezi, Vanatarea(fie) lui Buteanu, Pdragu, Mircii, Arpasul Mare si altele.

Intre Vistea si Saua Podragu, totul a fost o plimbare relaxanta. Pana in Saua Podragu cred ca am facut aproximativ o ora si jumatate. Deja creasta era intesata de turisti printre care si un grup de belgieni zgomotosi dar si doi cetateni rusi care aveau nevoie de un drum la Brasov, dar pe care nu i-am putut servi, intrucat eu ma duceam in directia opusa, odata ajuns la Balea.

Uitandu-ma acasa pe poze, parca Lacul Podragu seamana cu Marea Neagra. Pare ca se vede si Crimeea :)) iar unde sunt corturile in stanga, parca ar fi Delta :)) Imaginatie bogata!

Ma indrept spre Lacul Podul Giurgiului, unde ii ajung din urma pe belgienii care faceau trecking cu o boxa din care se auze muzica. Not cool, dar incerc sa nu ma simt deranjat de asta.

Aici s-a intamplat ceva, la care nu m-as fi gandit vreodata. Mergand pe malul lacului, cu gandul sa urc direct pe Vf. Mircii, fara alta pauza, aud un strigat “Cristiii”. Intorc capul si pe cine vad. Pe A si I, doi prieteni cu care am batut multe poteci, in special cu A. Ei veneau de la Cabana Podragu, si au ales alt traseu de la Balea, altfel cine stie, poate ne-am fi intalnit pe creasta, la venire.

Nu credeam ca voi vedea chipuri cunoscute in drumetia asta solitara dar sa ii intalesc tocmai pe cei cu care am fost de atatea ori pe munte, nici atat. Bucuria a fost atat de mare incat am abandonat gandul de a continua solo pana la Balea si am ramas cu ei.

Drumetia in trei a fost foarte placuta, chiar daca o mai luam eu in fata, cum am obiceiul. Totusi, ma opream din cand in cand, ca sa ne regrupam. Chiar voiam sa merg cu ei, daca tot ne-am intalnit.
Urcarea de la Lacul Podul Giurgiului pe Mircii a fost greoaie si ca la venire, am ales Brana Nordica pentru a evita sa mai urc pe varf. Inainte de a alege Brana Nordica a Varfului Mircii, i-am atentionat despre pericolele acelei portiuni, asta ca sa nu se ia dupa mine in necunostiinta de cauza. Au venit si ei tot pe brana si am trecut toti in siguranta.

Pana dupa Monumentul Nerlinger nu a mai fost de urcat si ne-am mai dezmortit picoarele putin. Incepem apoi urcarea Arpasului Mic pe curba de nivel si inainte de a face stanga pe dupa Arpasul Mic, mai trag un cadru cu Arpasul Mare, pentru caurma sa nu il mai vedem.

Ajungem curand in Portita Arpasului, la portiunea numita “La trei pasi de moarte”. Acum este momentul cand realizez ca eu am trecut pe aici ieri fara sa ma gandesc o secunda ca trec “La trei pasi de moarte”.

Trec de lanturi primul, ca sa nu stau “in trafic” , mai ales ca erau peste 10 oameni care asteptau sa apuce lanturile si ma gandeam ca va dura mult daca stau la mijloc sau la urma. Trec rapid de lanturi si de Fereastra Zmeilor fara sa mai opresc. In coborare spre Caldarea Fundul Caprei, aleg o poteca imaginara pe iarba si alunec. Nu era o zona expusa asa ca nu a fost nici o problema insa asta mi-a reamintit sa fiu mult mai prudent si sa nu merg pe iarba!

Ajung in Caldarea Fundul Caprei si aici fac o pauza de jumatate de ora, ca sa ii astept si pe colegii mei. Savurez peisajul, ma bucur de vremea buna, imi aerisesc talpile si stau la soare. Ajung si cei doi si pornim spre Lacul Capra. A si I se odihnisera la Fereastra Zmeilor, de-aia si durase jumatate de ora sa ne reintalnim. De aici mai aveam doar doua urcari, asa ca ne consideram aproape de final.

La Lacul Capra oprim din nou pentru pauza de masa fiind si ultima oprire. Dupa alta jumatate de ora, incepem urcusul final, spre Saua Caprei. Un urcus mic, pe care aproape ca nu il simtim. Coborarea spre Balea a fost foarte rapida si cred ca din Sa pana la Balea am facut maxim 20 de minute, fara sa ma grabesc sau sa nu fiu atent la pasi.

Dupa 10-15 minute, coboara si cei doi colegi de drumetie si hotaram sa ne oprim undeva pe la Vidraru sa servim o ciorba si o cafea.
Am terminat cu bine o drumetie solicitanta dar superba si dupa ce am ajuns cu bine pana in casa, comtempland, am realziat ca asta a fost cea mai tare tura pe munte de pana acum. Chiar daca am avut experiente deosebite in fiecare tura in care am fost, tura asta de la Balea spre Varful Moldoveanu, mi-a ramas in suflet ca cea mai frumoasa de pana acum.
Peisajele, maretia Fagarasului, singuratatea de pe traseu, intalnirea cu A si I, atingerea Acoperisului Romaniei, noaptea petrecuta in refugiu, toate au conturat cea mai frumoasa experienta pe care eu am avut-o pe munte pana in prezent. Ma bucur tare mult ca am reusit sa ajung pe Moldoveanu anul asta, pentru ca iarna nu as fi indraznit sa vin, asa ca mai trecea un an. Nu ca pleca muntele undeva, dar imi doream de ceva timp sa ajung pe cel mai inalt varf din Romania si momentul s-a tot amanat.

Traseul ales a fost GENIAL si ma felicit pentru ca nu am mers prin Valea Rea. Parcurgand aproape o treime de creasta a Fagarasului, m-am familiarizat foarte bine cu muntele asta minunat, fata de cum ar fi fost prin Valea Rea, unde nu vedea decat valea pe unde am urcat si ce se vedea de pe varf.
Pentru anul viitor, mi-am propus sa pornesc tot de la Balea dar in sens invers, spre Caltun, sa urc pe Negoiu, Lespezi si Hornul Caltunului. Voi vedea daca voi ajunge pe toate 3, dintr-o singura drumetie de 2-3 zile, dar daca prind vremea macar ca acum, nu va fi o problema.

Studiind harta Fagarasului si inainte de tura si dupa, am mai gasit un traseu foarte interesant si anume de la Cabana Valea Sambetei, prin oricare fereastra, pe Varful Urlea si apoi Dara si Hartopul Darei, cu dormit langa Lacul Urlea, fie la cort fie in Refugiul Urlea. Astept vara inapoi asa cum toata vara asta am asteptat iarna, ca sa ma dau cu placa :)) Pana la vara, peste o luna jumate se deschid partiile, asa ca iarna asta cred ca voi trece drumetiile in plan secund, ca sa ma bucur cat de mult pot de partie.